Zambete ascunse

De ce? Toată lumea mă întreabă de ce nu mai sunt pe mess, de ce sunt supărată. Nu sunt. Nu sunt. Nu sunt. Să vă explic. Rar mi s-a întâmplat în ultimul an să fiu într-o formă inspiraţională maximă. Da, mi s-a întâmplat acum doi ani. Întreg anul. Adică: fără mess, decât strict, fără conversaţii inutile. De ce? Pentru că atunci când sunt aşa, sunt alt om. Adică s-a terminat cu omul vorbăreţ, omul deschis, omul, omul… Nu prea sunt om în momentele astea. Starea s-ar putea descrie ca una de depresie. Dar nu e depresie, e creaţie. Nu pot scrie dacă stau să vorbesc pe net. Şi, mai mult, în momentele astea nu am dispoziţia de-a vorbi. Sunt total noncomunicativă. Dacă atunci când sunt normală nu aş ieşi din casă nici moartă, acum numai asta aş face. M-aş plimba şi aş scrie. E o stare, nu îmi pot impune să fiu altfel. Nu pot comunica. Asta nu înseamnă că nu am aceleaşi sentimente pentru oameni, dar sunt în imposibilitatea de-a vorbi. Sau, mai bine spus, de-a vorbi nimic. Când sunt în starea asta, nu vorbesc nici în real. Poate sunt nebună, dar asta e situaţia. Voi mă catalogaţi cum doriţi, eu ştiu de ce am nevoie. Înţelegeţi diferenţa.
O să ziceţi că pot comunica pe blog. Da, pot, e altceva. Răspunsuri scurte sau lungi care nu mă fac să mă pierd într-o esenţă pe care nu o doresc. Să zicem că am momente de nebunie, ăsta e unul dintre ele. Mă simt prea plină pe dinăuntru. E o stare pe care nu o pot explica. Plină de altele, ceva ce nu implică vorbe ce nu îşi au rostul.
Apoi, mai e ceva, arkuda. Doar ştiţi că m-a apucat damblaua să o termin. Poate că, la un moment dat, orice scriitor are un coşmar. Ei bine, arkuda a fost coşmarul meu şi până nu mă liniştesc, nu cred că sunt în stare să deschid mess-ul, decât ocazional.
Sigur, îmi voi atrage multe antipatii cu declaraţia asta. Dar e vorba de ce simt eu, nu că nu mi-ar păsa şi de ce simt ceilalţi. Dar, până la urmă, dacă e ceva important, am telefon. Nu? Dacă vă e chiar aşa de dor de mine, puteţi da un beep. Mă puteţi întreba dacă trăiesc. Dacă e doar fandoseală, nu e cazul. Desigur, aici nu e cazul tuturor, că nu toţi au numărul meu de telefon, cu toate că unii l-ar putea afla uşor.
Ei bine, există şi o persoană mai mult decât specială în acea listă. Un ştrumf. Ea nu face parte din marea categorie. Ştrumfule, nu pot acum. Sunt prea închisă în lumea mea. Înţelegi, da? Ştiu că înţelegi. Ai fi ultima persoană la care m-aş gândi că nu ar înţelege. Alţii, ştiu că lucrez, şi nu mă bat la cap cu nimicuri. Le mulţumesc. Se ştiu ei. Nu cred că trebuie nominalizaţi. Se cunosc bine. Oricum, nu despre asta e vorba. E vorba despre unii, care încearcă, în mod făţarnic să mă frece la icre cu texte de genul: „eşti bine, dă un semn”. Iar aceştia fac parte dintre cei care au numărul meu de telefon. Dacă v-ar interesa cu adevărat cum sunt, aţi suna văzând că nu vă las nici măcar un offline. Sigur, azi sau mâine sau poimâine mă sunaţi în zadar. Puteaţi să o faceţi până acum. A trecut mai bine de o lună de când am închis mess-ul. Dacă vă plictiseaţi tare fără mine pe acolo, asta e… Ce să vă fac? Dacă mi-aţi fi simţit lipsa în vreun fel, chiar şi un SMS ar fi fost de ajuns.
Acum sper să nu se simtă lezaţi tocmai cei care nu sunt vizaţi, dar ar fi nedrept să fac o listă nominală. Ar fi stupid chiar. Eu sper ca mesajul să ajungă unde trebuie. Şi nu, nu sunt supărată. Pur şi simplu sunt într-o perioadă diferită. Probabil că într-o zi voi deschide şi mess-ul.
 
Pentru Vania şi Cella ( că sunteţi singurii care pricepeţi ce spun 😉 ). Tot discutam despre literatură (cu vrăjitorul). M-a trăznit o năzbâtie. Nu ştiu ce vrea să însemne, dar nu ţi-o dau pe mess, na, o pun aici 😀
 
„ Un şut în cur nu e dureros în adevăratul sens al cuvântului. Doare da, fizic, poate dacă ai hemorizi sau pantoful care ţi-a produs umilinţa a fost cu adevărat tare. Ei bine, şutul în cur doare mai mult în suflet, în ego. Eşti umilit, crezi tu, pe viaţă. Desigur, poate durea şi dacă ai limbrici, ceea ce, în mod evident, se împleteşte cu mâncărimea în fund. Adică, cel mai adesea, ţi-ai căutat-o cu lumânarea. Dar, dacă limbricii se mişcă în voie în corpul tău, asta nu înseamnă să ai cumva şi alte chestii? Cum ar fi… ce?
Cam aşa se simţea şi Abual. După ce şutul îi secerase fundul, fară să simtă o dururere precoce, dar o umilinţă feroce, redată, desigur, şi de râsetele doamnelor, îşi dădu seama că umilinţa poate durea până într-acolo… Până dincolo de suflet. Apropo, există ceva dincolo de suflet?
Dacă nu ar fi primit acel şut, sigur mintea i-ar fi fost mai limpede, dar acum îi veneau în cap tot felul de întrebări cretine. Oare ăştia pun în lasagna şi limbrici? Uneori aşa pare”.
 
Dap, sunt nebună de-a binelea 😀
 
P.S: Sunt fericită!