Romania Noir sau…

„Aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu.”

Nu mi-am propus să vorbesc despre „Romania Noir”, aşa cum nu mi-am mai propus de foarte mult timp să mai vorbesc despre orice altă carte sau scriere. Bine, nu voi vorbi despre antologie ca un întreg, pentru că, recunosc, mi-au mai rămas trei poveşti necitite. Dar nu numai acesta e motivul, ci, pur şi simplu, am început să fiu egoistă. Să ţin secret ceea ce citesc şi, mai ales, ceea ce gândesc despre ce citesc.

Dar acum nu mă pot abţine.

Aşa cum i-am spus şi lui Alexandru am cerut antologia pentru că era singurul pe care nu-l citisem vreodată. Mă rog, e oarecum impropriu spus. La un moment dat am lucrat împreună la o cărticică. Adică mai mulţi autori care scriu o carte. După primele două capitole a venit rândul meu. Ştiam că după mine va fi Alex, aşa că am zis să încurc acţiunea. Am râs în sinea mea. Dar, spre marea mea surpriză, Alex a încurcat-o şi mai rău. A fost cu adevărat amuzant. Aş putea spune că acolo s-a dat savoare cărţii, dar, din motive care-mi scapă, nu s-a mai scris. Nu contează, eu una m-am distrat. Iar acum ghiciţi ce…

Da, voi vorbi puţin despre povestea lui Alexandru Arion – ce pretenţios sună Alexandru. Dar, înainte, cu un scurt moment de reculegere, am simţit nevoia să-l las pe editor să vorbească – şi cu ocazia asta îi mai urez încă o dată La mulţi ani!; nu uita că ţi-am dat o zi în plus 😀 –

 

 

 

 

 

 

Bun, sper că toată lumea s-a recules şi a revenit la cele lumeşti. Editorului i-o fi trecut or ba supărarea. Nu ştim încă. Ideea este că această antologie a fost prezentată mai întâi în engleză. Eu n-am fost, să nu fie discuţii. În antologia românească ştiu că au mai apărut câţiva, nu ştiu exact care. Dar să revenim la oile noastre…

 

 

 

 

Aşadar, Alexandru Arion cu CV-ul la vedere. Dar zău că nu el ca persoană fizică cu CV mă interesează de aici, ci ceea ce a plăsmuit. Adică?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Da, “Captiv”. Da, am rămas impresionată de multe lucruri. Aş putea să vă povestesc în câteva rânduri, dar unde ar mai fi plăcerea voastră de-a descoperi scriitura? Plăcerea mea a fost să descopăr scriitorul. Se vede că Alex a citit mai mult decât permite legea. Se vede că e un bun psiholog, dar şi un sensibil şi jumătate. Toate astea se simt, le transmite. Transmite în scris ceea ce nu poate face prin cuvinte. Nu e o poveste ca oricare alta. Şi am citit sute. Nu, e o poveste care te face să te gândeşti, mai presus, la tine ca persoană. La tine ca om pe două picioare ce posedă un suflet. Crima e mai puţin importantă, pentru că personajul se ridică deasupra. E atât de bine creionat că te îndrăgosteşti de el. Îl simţi acolo lângă tine şi trăieşti suferinţa lui. Îmi e greu să vorbesc prea mult despre această povestire pentru că mă simt tentată de-a descoperi esenţialul. Aşa că mă opresc, dar nu înainte de-a vă spune că am descoperit un scriitor care chiar poate. Important e să şi vrea. Eu zic că e foarte tare, frate! 😀