Momentele alea debusolante ale vieții.

Cred că m-am obișnuit să atrag lucruri, de la a fi neînțeleasă până la a pierde, din nebunie, ceea ce aveam nevoie.

Probabil că atunci când nu realizezi de ce ai nevoie cu adevărat începi să pierzi. Îi lași pe alții să te conducă, indiferent cât te-ai opune, apoi te lași încet-încet, chiar dacă atât pentru ei cât și pentru tine e clar că nu-ți convine. Dar dorințele altora sunt mai presus de acel „trebuie” al tău. Și atunci când trebuie, trebuie. Dar îți tot spui că poate nu trebuie chiar atât de strict și atunci se trică treaba, lumea se schimbă și primești lovitura în moalele capului. Dar e tot vina ta pentru că erai conștient că trebuie și nu ai făcut nimic în privința asta.

Sunt conștientă că nu înțelegeți nimic, momentan nici eu nu înțeleg. Bine, e mult timp de când nu mai înțeleg nimic, dar nu mai contează. Am rămas în ceață, asta nu e o noutate. Și totuși la unele lucruri nu m-aș fi așteptat, am crezut că vor dura atât cât erau menite să dureze. 

Și dacă tot sunt în acest moment, ei bine, gata cu superioritatea: prieteni, iubiți, părinți, frați, surori, ori îmi sunteți egali, ori mă lăsați în pace. M-am cam săturat să fiu la cheremul tuturor și să pierd pentru a fi voi liniștiți. E cam gata, din momentul ăsta fac compromisuri pentru că-mi doresc eu, nu pentru că vi le doriți voi. Nu vă place, nu trebuie să stați lângă mine. Ceea ce fac e cel mai important, pentru cine nu vrea să priceapă asta e. Nu-mi permit să pierd tot pentru că unii nu se pot maturiza.

Îmi scuzați nervii și defularea, voi, ceilalți, care nu aveți nici o vină. Poate că sunt prea încordată, habar nu am.