Ascunse…

…în spatele gândurilor, sentimente. În spatele cuvintelor, gânduri. În spatele nostru, disperarea. Ne ascundem, zi după zi, oră după oră, uitând unde suntem, ce facem, de ce şi pentru cine. Nu există „Eu”, există doar ceilalţi. Întâi ei, apoi noi. Şi dacă am fi întâi noi şi apoi ei? Există o lege a celui mai bun sau a celui mai rău? Unde e propria noastră lege? Povestea asta e nescrisă. Trăieşte doar în gânduri şi sentimente. Nu are cuvinte. E complicată. Cuvintele ar strica-o. Din acest motiv nici nu poate fi scrisă. Ar fi un roman bun, dar pentru asta ar trebui scrisă în braille. Pentru că e singurul limbaj care te poate face să simţi. Punându-ţi degetele pe foaie şi căutând cuvintele, dar ele nu sunt cuvinte, sunt sentimente. Unele aruncate la nimereală, altele puse acolo anume, cu înţelepciune dar şi cu viclenie. Căci nu există sentiment care să nu ascundă viclenia. Nu cea imediată, dar pe termen lung…

Există poveşti. Nu le scriem, pentru că nu pot fi puse pe hârtie. Nici chiar în braille nu pot fi scrise, pentru că nu pot exista ca sentimente. Sunt doar gânduri. Gânduri ce rămân acolo, într-o cutiuţă a creierului. Uneori, după mult, sau puţin, timp, se şterg. Iar cutia rămâne goală, gata să primească alte poveşti. Alteori, poveştile rămân acolo. Se mai îngălbenesc, pentru că trece şi peste ele toamna. Se mai rup. Mai ales atunci când iarna e aprigă. Se mai estompează, din pricina vântului năvalnic. Dar vine iar vara şi începem să le scoatem din cutia lor. Se întâmplă, ca acele poveşti, să nu mai fie chiar aşa cum ni le aminteam. Le trăim într-un fel, dar, după un timp, le simţim în alt fel. Şi atunci, cu ierni trecute peste ele, ne gândim dacă verile chiar au fost veri sau doar era prea cald în sufletul nostru şi ni s-a părut?

Nu ştiu. Poate ştiţi voi.

Ghicitoare pentru Ada