Din lumea celor ce încă mai cuvântă

Să începem cu referendumul. Nu, n-a fost validat. Aşa că juriul va decide miercuri cine ce şi cine cum. Pentru mai multe detalii vă rog să citiţi aici.

 

Doi studenţi, cu ceva minte, au decis, cu forţe proprii şi mijloace foarte puţine, să facă prima emisiune independentă de cultură generală. Au blog aici, iar filmuleţul cu prima emisiune îl puteţi vedea mai jos. E funny 😀 Dar aş fi preferat, la drept vorbind, să îi întrebe pe tineri. Bătrânii mai uită, nu sunt atenţi la detalii şi mna… totuşi. Poate data viitoare. Oricum iniţiativa e lăudabilă.

 

***

 

De vreo lună tot mă îndrept spre Costa Rica. Bag piciorul în acceleraţie sperând ca vreun vânt benefic să mă ridice şi să-mi iau zborul. Încă nu se poate. Mai aştept. Dar în fiecare zi mă urc în maşină cu acelaşi gând: „cum ar fi să mă trezesc în Costa Rica?”. Mna, aş putea să am orice maşină, tot un avion m-ar duce acolo. Aşa că aştept.

După ce de dimineaţă roşcata mea sătmăreancă m-a convins că n-are rost să-mi invit vecinul la o cafea când o pot bea cu Katy acasă, desigur, am plecat la treabă. Prima din ele fiind aceea de-a-mi reface RCA-ul expirat cu vreo săptămână în urmă. Nu vă spun cât m-a enervat duduia respectivă. Pe lângă faptul că s-a mirat cinci minute de faptul că sunt „persoană juridică”, de parcă eu n-aş avea voie, până la detalii minuscule şi o jumătate de oră de stat în picioare. Am constatat dinainte de-a-mi încheia RCA-ul că e proastă. Dar când am văzut că asigurarea e valabilă de azi, fără a-mi face prelungire, mi-am dat seama că e mai rău decât am crezut-o eu. În mod normal asigurarea trebuia să intre în vigoare de mâine. Dar ce îmi pasă mie până la urmă? Treaba ei. Aşa că îmi iau actele şi merg spre Carrefour.

Mno, lume puţină în hypermarket, nu că mi-ar păsa, oricum, de cum intru am impresia că toate rafturile mi se vor prăbuşi în cap. Mă uit în sus destul de speriată. Constat cu surprindere că nu se clatină nimic, şi totuşi eu aştept să se prăbuşească peste mine. Mă duc în raionul de cărţi pentru că e mai aerisit. Încerc să-mi revin. Acolo nimeni, dar senzaţia persistă. Am impresia că paginile se răsfoiesc singure şi că rafturile abia aşteaptă să mă întorc pentru a porni în avalanşă spre mine. Oi fi obosită? Nu cred.

Îmi fac repede cumpărăturile şi plec. Afară e mai bine. Autostrada e liberă, aşa că dau o tură destul de turată 😉 . Îmi revin la un moment dat şi întorc cu gândul de-a mă întoarce acasă. Când primesc un telefon şi mi se comunică că un sat oarecare (nu e orarecare, dar nu contează) e sub ape. De ce mă îndrept într-acolo? Habar n-am. Cert e că acelaşi lucru l-am făcut şi când era zăpada de un metru şi mi s-a spus să nu mă duc în direcţia aia. Adică chiar acolo m-am dus. Şi da, satul era sub ape. Interesant. Habar n-am cum fac de mi le caut cu bună ştiinţă. O fi ceva în aer. Sau nu o fi? Asta rămâne de văzut.

Cel puţin nu mi-a căzut nimic în cap, dar ziua încă nu s-a sfârşit. O mai fi timp.