Fată-n faţă cu moartea

Am 27 ani şi nu cred în moarte. Eu râd de moarte. Îmi e greu să îi dau importanţă, mai ales după ce doi ani de zile am trăit cu ea la uşă. Da, poveste lungă, ca în filme, cu urmăriri, telefoane, ameninţări, tot tacâmul. Şi acum îmi aduc aminte cum Xreder îl plimba pe domnul ce ne urmărea prin tot oraşul. Odată l-am şi aşteptat, că ne pierduse. Da, ne jucam. Nu ştiu, el era temător pentru mine, eu eram doar sarcastică în ceea ce mă privea. Şi apoi era chiar mişto ca cineva să stea tot timpul în faţa blocului tău. Ştiam că nu va face nimic, pentru că era prea pe faţă, iar eu mă amuzam copios. Sigur, nu toţi erau la fel de amuzaţi. Mama era înspăimântată. Înainte de nunta mea a primit zeci de telefoane prin care eram ameninţată. Să vă spun că nu am avut voie să ies din local decât cu călăuză? Ce rost ar mai avea. Oricum, pentru mine totul era o joacă. Asta până când lucrurile s-au înrăutăţit. „Omul rău” a ajuns în pragul falimentului şi al nebuniei. Jocul devenise cu adevărat periculos, nu că eu aş fi crezut asta vreo clipă. Până într-o seară. Eram la şcoală şi am primit un telefon, logic, cu număr ascuns. Bărbatul mi-a spus că mă vede şi că mă aşteaptă în întuneric. Ok, atunci am luat-o razna pentru prima oară în viaţa mea. Am sunat şoferul, pe tata, pe mama, pe Xreder şi eram pe punctul de-a suna şi la poliţie.

M-am învoit de la oră şi am rugat doi colegi să mă ducă la maşină. Nu ştiu cum am plecat de acolo şi nu ştiu cum am ajuns acasă. Mi se părea că toată lumea se uită urât la mine. Cel puţin aşa ştii cum e să o iei razna. Când am ajuns pe scară m-a sunat o colegă cerându-şi scuze pentru greşeală. Sigur, habar nu aveam despre ce e vorba. Ea mi-a spus că prietenul ei a vrut să-i facă o glumă proastă unei alte Oane din agenda ei, şi aşa a nimerit la mine 😀 Nici n-am fost în stare să o bombăn în momentul ăla. Recunosc, am făcut-o mai târziu.

Lucrurile s-au calmat şi de un an e linişte. Dar azi am întâlnit-o din nou. Dap, Moartea. Aş vrea să spun că e o doamnă albă din cap până-n picioare, dar e al dracului de neagră şi fioroasă. Nu ştie decât să bage spaima în oameni. Staţi, nu vă bucuraţi, sunt întreagă. Chiar mai întreagă decât ar fi normal să fiu în cazul de faţă.

I-am povestit Crinei despre prietena lui Lexus şi despre dacia ei. I-am spus Crinei atunci că mă gândeam doar la vremea în care eu luam lecţii de şofat pe dacie. În Piteşti există o curbă la nouăzeci de grade într-o pantă ce nu se poate urca decât cu a întâia, iar curba trebuie luată cu total dreapta. Era chinul cel mai mare pentru mine curba aia. Dacia nu are servo şi trăgeam de volan până făceam febră. Asta îi spuneam şi Crinei, prietena lui Lexus e mai slabă ca mine şi atunci, pe loc, m-am gândit la curba respectivă şi la mânuţele ei fragile. Cum face să tragă de nenorocitul ăla de volan?

Atâta timp cât de la mine din cartier până în cartierul unde eu am avut treabă, nu se face o pasarelă, tot pe acolo trebuie să merg, altfel ar trebui să ocolesc tot oraşul. Majoritatea o ocolesc. Dar Piteştiul e oraşul cu maşini „tari”, de curse, nu de luat curbe ca aia.

Mergeam uşor, urcam de fapt, aveam patruzeci la oră, ca să pot schimba mai uşor în a întâia odată ajunsă la capătul drumului. Adevărul e că mergeam din inerţie. Nu am văzut că în faţa mea e maşină. Mă rog, era mult în faţa mea, aşa că nu aveam de ce s-o văd neapărat. Dar când a început să se îndrepte spre mine cu spatele, jur că am văzut-o.

Funcţiile mele cognitive nu au mai reacţionat. Primul impuls a fost să trec pe banda cealaltă. Sigur, fără să mă uit în laterală, că doar nu mai reuşeam să gândesc până acolo. Noroc că o maşină a trecut raznat pe lângă mine, lucru care mi-a spus că trebuie să rămân unde sunt. M-am uitat în retrovizoare. Nimeni. Asta e soartă, mai ales la cât de aglomerat e Piteştiul. Am băgat marşarier şi am lăsat maşina să meargă cu dosul. La un moment dat, dacia veche din faţa mea a oprit. Am oprit şi eu, dar tremuram din toate închieturile. Picioarele mele nu mai primeau nici un impuls de la creier. Inima îmi bubuia în piept, şi m-au cuprins toate ameţelile pe care de obicei le ţin în frâu cu pastile. Ok, cred că puteam lua tot tubul cu pastile, nu şi-ar fi făcut efectul. Mi-am simţit tot trupul invadat de furnicături şi aveam impresia că leşin.

Un bătrânel, alb ca varul, slab ca dracu’, s-a dat jos din dacie. A venit la mine şi m-a întrebat dacă sunt bine. Eram bine, dar n-am putut decât să dau din cap. Atunci mi-am dat seama că mi se uscase gura şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Bătrânul mi-a spus că volanul a opus rezistenţă şi nu a putut lua total, atunci maşina s-a dus în spate iar el a intrat în panică. Am înţeles. I-am spus să se ducă înainte, pentru că eu sunt incapabilă să mă mişc. Adevărul e că l-am urmărit până am fost sigură că a luat curba. Cu picioarele tremurânde am pornit spre şcoală. Nu m-am putut concentra la absolut nimic. M-am gândit doar la soartă. Pentru că de soartă e vorba. Nu aş fi păţit mare lucru nici de ar fi fost maşină în spate. Aş fi dat în ea şi aş fi împins-o. Dar ideea că aş fi putut face un singur gest necugetat mi-a dat fiori.

Culmea e că acum o lună un puşti cretinoid, venit de pe o străduţă lăturalnică, era să intre în mine. Atunci, în loc să frânez, am accelerat. Şi bine am făcut, pentru că respectivul m-a ratat pe mine şi s-a răzbunat pe copacul ce i-a ieşit în cale. Şi totuşi, atunci nu am avut nici o emoţie. Sigur, am vrut să-l omor, dar pentru mine nu am avut nici cea mai mică teamă.

Sper ca moartea asta să mai aştepte. Mă rog, eu sper să da, alţii să nu. Dar totuşi, azi am avut soartă.