Sărutul morţii – fragment

Şi nu, nu e SFFH. Doar un fragment ce abia l-am terminat.

TheKissNo2_preview

– Ce ai aflat de Ioriş?

Mi-am pus palmele una în cealaltă. Apoi le-am strâns una în alta, încercând să nu-mi încleştez dinţii.

– Nimic. Nici măcar n-am încercat. Nici chiar acum când revăd totul cu atâta uşurinţă. Îmi amintesc cele mai neverosimile detalii, dar pe el nu îl regăsesc acolo decât ca o pictură. O figură care ar fi putut la fel de bine să dispară din viaţa mea fără a mă apăsa în vreun fel. Un chip pe care-l poţi uita. O pictură ce nu îţi e indispensabilă. Ioriş a fost în viaţa mea ca pictura dintr-un muzeu. Am văzut-o o clipă, am avut un anume sentiment privind-o, dar nu am fost tentată să merg mai departe, aşa că am pornit pe drumul meu, lăsând pictura, chipul, să se prăfuiască în locul acela. Nu neg, uneori mă gândesc dacă cineva a mai văzut această pictură. Dacă a fost ruptă, arsă sau doar pierdută. Dar ce mai reprezintă o pictură, una neimpresionantă, pe care am văzut-o acum douăzeci şi cinci de ani?

Chipul lui rotund şi gras era acum palid. Luă batista din buzunarul ce-l avea în dreptul inimi şi îşi şterse fruntea.

– Nu te-ai gândit că ar putea avea nişte răspunsuri?

Zâmbetul mi-a apărut în colţul gurii ca un joc al imaginaţiei.

– Un timp, da. Apoi mi-am dat seama că un copil de trei ani nu ar putea avea decât răspunsuri pe care ei i le-au băgat în cap.

– Te gândeşti că au pus mâna pe el?

Am ridicat din umeri, mi-am întins picioarele şi mi-am smucit privirea spre fereastră.

– Mă gândesc doar că zece ani din viaţa mea au dispărut în neant. Iar alt răspuns nu am. Eu trebuie să trăiesc cu asta, el poate nu mai ştie nimic. Nu are nici un rost să iei un tablou prăfuit, de ani de zile, şi să-l pui în living. Mai ales dacă acea operă nu îţi trezeşte nici un sentiment.

M-am ridicat şi am privit cadranul ceasului. I-am zâmbit doctorului Black şi am pornit spre uşă.

– Unele lucruri e mai bine să nu le ştii. E mai înţelept.

Când am ajuns pe hol n-am văzut decât pereţi albi, ceea ce mi-a amintit de moarte. Moartea în Rusia fusese albă şi îngheţată. Am tremurat.

UPDATE: Despre Crime Scene

Reclame

Amorţită

Nici măcar nu mai am puterea să mă enervez. O fi din pricina ploii. Mi-o fi luat şi ultimul strop de adrenalină. Nu mă mai pot enerva. Sau o fi din cazua faptului că m-am enervat atât de mult cu ceva timp în urmă încât am rămas goală pe dinăutru la fel ca Lala când a ucis şi n-a avut nici un sentiment? Aşa o fi, nu îmi dau seama. Dacă Lala ucide oameni, eu cred că-mi ucid sentimentele. Apoi lumea se va întreba de ce am ajuns să fiu o scorpie sociopată, de parcă n-ar şti. Şi de la uciderea sentimentelor s-ar putea să ajung la cea a oamenilor, şi nu în plan imaginar. Hmmm, şi aş şti şi cum s-o fac fără să-şi dea nimeni seama 😀

Nu, clar nu e din cauza ploii. Îmi trece mie ceva prin cap, ceva rău, foarte rău, dar ca de obicei o să mă abţin. O să zac în amorţeală, pentru că mie îmi e frig, chiar dacă în casă sunt 27 grade. Nervi nu îmi mai pot face pentru că înveţi, atunci când ai o bunică cam dusă, să tragi aer în piept, să numeri până la zece şi să o laşi să se descarce. Ba chiar să-i faci şi goange pentru a o face să râdă şi să uite. Apoi pleci cam imun de la locul faptei şi vreo săptămână nu te mai enervează nici dracu’, pentru că ai tendinţa de-ai trata pe toţi cu înţelegere. Asta până răbufneşti şi înjuri ca la uşa cortului. Dar asta mi se întâmplă în trafic, indiferent dacă celălalt participant e vinovat de ceva sau nu. Cred că de acum încolo, cel puţin câteva zile, doar cei care îmi sunt cu adevărat prieteni mă vor mai găsi pe facebook. Până unii oameni nu se conving că nu mai au ce căuta aici fac o pauză. Nu definitivă, dar nu vă voi mai vorbi decât când voi avea vreo lansare, când voi scrie despre o carte în partea cealaltă sau chestii de genul ăsta.

M-am cam plictisit de anonimii bloggosferei, care nu sunt în stare să îţi spună ce îi doare decât bine îmbrăcaţi în haina groasă a anonimatului. Am ajuns să nu îi mai suport pe cei care se ascund în spatele unui nume virtual, doar pentru că nu au curajul să îţi spună în faţă cine sunt. Cred că m-am plictisit într-o măsură mai mare şi de blog în sine. Să nu mai spun de toţi cei care simt nevoia să-şi reverse propriile frustrări în capul meu.

În momentul ăsta stau turceşte, vă rog să mă judecaţi, pentru că la asta vă pricepeţi. Şi vă rog să-mi spuneţi voi cam ce am voie să scriu sau nu aici. Sau cum am voie să mă comport. Poate că nu mai am şapte ani, dar din moment ce deranjez atât de mult o mână de oameni, probabil că au tot dreptul să mă reeduce după chipul şi asemănarea lor. Da, să curgă mailurile şi spamurile. Oricum sunt mult prea ocupată cu viaţa reală pentru a vă băga în seamă.

Singurul lucru bun din chestia asta este că într-o zi voi scrie un roman pe care o să-l dedic tuturor cretinilor, frustraţilor etc, aşa cum a făcut şi Stanley Bing la începutul cărţii „Sun Tzu era un biet mototol”. O, şi vă mulţumesc de acum pentru că îmi întăriţi caraterul şi îmi daţi posibilitatea de-a vă urî. Cred că aia va fi o carte foarte bună 😀