Oana Stoica-Mujea
LUMEA PIERDUTĂ
PRIMA PARTE
MANUSCRISE DEMONICE
Pentru ca maine avem alta treaba 😉
SECRETUL ORAŞULUI
Un vânt rece începu a bate. Se foia printre corturi şi foşnea în urechile lor. Nisipul se ridica în mici tornade, ca mai apoi să cadă pe pământ şi să se confunde cu restul. Doar nisip, galben, înecăcios ce intra în corturi, apoi le căuta nările şi urechile.
Jol tuşi, nisipul îl îneca şi îi gâdila nările, dar bărbatul din Lumea Nouă nu părea a avea vreo problemă. Doar dădu la o parte praful ce îi acoperea chipul şi zâmbi.
– M-am obişnuit greu cu deşertul din mijlocul mării, râse el. Uneori e mai greu să trăieşti lângă mare, decât în deşert. Dar nici viceversa nu e chiar plăcută, ba, uneori, e chiar mai înspăimântătoare.
Jol stătea pe una din pernele aruncate pe jos ce păreau a ţine loc de scaune. Erau confortabile, mult mai confortabile decât casa şi patul feolilor. Corbii au dat năvală în cort imediat ce vântul a început să se ridice şi să urle, asemeni unui vrăjitor din alte timpuri. Până şi lui Jol îi părea că totul face parte dintr-un descântec vechi, de mult uitat. Era ca o vrajă. Totul era ca o vrajă. Până şi moleşeala ce pusese stăpânire pe el, făcea parte din aceeaşi magie strveche. Îi plăcea asta. Îi plăcea mai mult ca orice. Simţea cum ochii i se lasă grei. Ar fi vrut să doarmă. Să doarmă zile întregi. Dar glasul lui Briş îl aduse la realitate. Fiare plecase de mult. Nu o văzuse când dispăruse, dar, pentru moment, nici nu se putea gândi la asta.
– Secrete, secrete, bombăni Briş.
Jol simţi un val de căldură cuprinzându-i trupul. Corbii se aşezară pe celelalte perne libere, îşi acoperiră trupurile cu aripile mari şi croncăniră mulţumiţi. Vântul începu să bată cu şi mai multă putere, făcând cortul să se mişte într-o parte şi alta. Briş privi pânza groasă ce ţinea loc de pereţi.
– Se întâmplă tot timpul, explică el. Vântul bate cu şi mai multă putere uneori, acum doar se joacă. Doar îşi scuipă blestemele. Dar totul va fi bine.
Jol trase pe el o pătură. Nu îi era frig cu adevărat, dar vântul îi dădea o senzaţie de rece, senzaţie pe care nu o mai simţise până atunci.
– De unde ai venit? se trezi Jol întrebând.
– Din Londra, răspunse el, de parcă ar fi fost evident.
– Londra? Ce e Londra?
– Un alt Oraş.
Jol dădu uşor din cap. Îşi închipuise de mii de ori Lumea Nouă, îşi închipuise miile de Oraşe, locuitorii. Oameni. Doar oameni. I se părea trist. Cu adevărat trist. Era singurul lucru pe care nu-l putea înţelege. De ce ei nu erau la fel. Ar fi trebuit să fie jumătate oameni, jumătate animale. Sau, cel puţin, să aibă un instinct aparte. O lume plină de oameni i se părea tristă. Rece. Goală.
– Vrei să pleci de aici, puştiule? îl întrebă Briş.
Jol plecă din cap în semn că da.
– Mulţi pleacă, doar că, odată plecat, îţi doreşti cu ardoare să te întorci. Ştii de ce?
– Nu, recunoscu Jol, chiar dacă nu voia să creadă una ca asta. Lumea Nouă era o descoperire. Cine nu îşi doreşte să trăiască în Lumea Nouă?
– O să-ţi spun de ce, dar mai întâi să-ţi dau un ceai.
Briş se mişcă greoi spre o bucată de pânză, apoi dispăru în urma ei. O vreme nu se auzi nici un sunet, apoi el reveni cu două ceşti cu ceai. Una i-o înmână lui Jol.
– Ţine, spuse el, asta te va încălzi.
Jol prinse ceaşca în mâini. Mai băuse ceai din Lumea Nouă o singură dată, şi îşi aducea aminte de mirosul acela dulceag şi gustul bun. Sorbi de două ori. Cu siguranţă acest ceai era şi mai bun decât cel pe care şi-l amintea el.
– Secrete, bombăni Briş. Toţi deţinem secrete, băiatule cu corbi.
– Ar fi trebuit să fiu ca mama, spuse Jol cu însufleţire.
Briş îşi plecă capul.
– Da, un creuel, probabil că o să fii.
– Creuel?
Briş îi zâmbi într-un fel anume.
– Nu am timp să-ţi explic. Ar fi prea multe lucruri pe care nu le-ai înţelege. Dar şi cei ca tine şi ca mama ta au un nume, asemeni feolilor, vă numiţi creuel.
Jol repetă numele ăsta în minte. Începea să se simtă viu. Până atunci fusese doar băiatul-corb, cel fără un nume străvechi.
– Cum de ştii toate astea? Până nici vulturanii nu ştiu tot.
– Ah, vulturanii… Nu, de fapt, ei nu ştiu nimic. Dar au stat prea mult în Lumea Nouă şi au învăţat să manipuleze asemeni nouă.
Jol ridică din sprânceană. Briş oftă.
– Să o luăm cu începutul. Am multe să îţi spun, Jol.
– De ce vrei să îmi spui totul, Briş?
Bărbatul îşi ridică privirea din lichidul galben. Buzele i se întinseră până la urechi, iar în ochi îi juca o lumină stranie.
– Pentru că doar tu o poţi salva, Jol. Te aşteptam. Dar lasă-mă să încep cu începutul. Mai apoi am să răspund şi întrebărilor tale.
Băiatul-corb ar fi vrut să pună o duiumă de întrebări, dar îşi afundă buzele în ceaşca cu ceai şi nu mai spuse nimic.
– Mulţi dintre voi au străbătut oceanul. Au trecut peste el, unii zburând, alţii navigând. În afara vulturanilor nimeni nu s-a mai întors. Majoritatea au fost prinşi. Au ajuns experimente…
– Experimente?
– Oamenii vă consideră ciudăţenii, aşa că cei ca tine ajung să fie studiaţi. Ţinuţi în captivitate şi studiaţi până mor.
– Oh, de asta a spus Trec că de fapt noi am fugit de lumea, nu ea de noi.
Pe chipul lui Briş se afişă mirarea.
– Poate că Trec a îmbătrânit şi a început să spună adevărul. Ei bine, ce ţi-a spus el este aievea, Jol. Cu două milioane de ani în urmă A… Oraşul, a preferat să se dea din calea oamenilor. Nici atunci locuitorii Oraşului nu erau văzuţi cu ochi buni.
– Două milioane de ani?
– Oh, da, din păcate. Oraşul a fost prima aşezare omenească. De aici au pornit şi oamenii, dar, cu timpul, ei au început să se creadă mai buni decât cei ca tine.
– Ce e rău în cei ca mine?
– Nimic, puştiule, absolut nimic. De fapt, rău e în noi, nu în voi.
Jol ar fi vrut să întrebe de ce oamenii sunt atât de răi, dar Briş îi făcu semn să tacă.
– Dar şi lumea voastră a fost contaminată, Jol. Când Cresa s-a născut, al doilea creuel din istorie, vulturanii au înţeles că prin ea pot devenii stăpânii Oraşului. Noi, proscrişii, am ascuns-o pe mama ta un timp. Atunci locuiam în Oraş, ca şi tine. Trec a fost unul dintre cei ce ne-a alungat. Unii au fost ucişi, alţii torturaţi şi aruncaţi în mare. Cei mai mulţi au fost trimişi în munţi. Acolo şi-au găsit sfârşitul. Doar faunii au mai supravieţuit acelor condiţii vitrege. Se spune că unii ar fi reuşit să străbată marele vârf. Dar nu avem de unde şti.
Briş îşi plecă privirea în ceaşca cu ceai.
– Când am ajuns eu aici, eram tânăr, iar mama ta era o copilă vânată de vulturani. Un creuel… un lucru rar. Toţi au fost surprinşi când s-a născut, mai ales că a luat fiinţă din unirea a doi oameni, fără nimic special. Oameni ce s-au născut în Oraş şi l-au iubit. Vulturanii şi-au dorit mereu puterea, dar pentru asta aveau nevoie de cea promisă lângă ei. Când mama ta a rămas însărcinată, cu toţii au sperat că e vorba de un alt creuel. Vulturanii erau în culmea fericirii, dar totul a luat sfârşit atunci când tu ai venit pe lume. Mama ta a înţeles că nu vei fi în siguranţă atâta timp cât rămâne lângă tine, aşa că l-a implorat pe Trec să o ducă în Lumea Nouă. Şi, pentru prima oară, Trec a arătat că are un suflet.
– Dar Trec o caută acum, s-a zburlit băiatul.
– Sigur că o caută. Puterea vulturanilor a început să fie pusă la îndoială. Proscrişii s-au înmulţit, iar el se teme de o revoltă. Dar ştie că atâta timp cât o are pe Cresa, nimeni nu se va atinge de ei.
– De ce?
Briş s-a ridica. A lăsat ceaşca de ceai jos şi a început să păşească încet prin încăpere. Vântul urla şi mai rău, făcând cortul să şoptească fără vrere.
– Un creuel nu e numai un om-corb, ci şi un mare vrăjitor, cel mai mare. Iar Trec ştie asta.
– Şi eu sunt? se entuziasmă băiatul.
– Mă tem că nu, Jol. Nu s-a auzit niciodată de un creuel bărbat, dar asta nu înseamnă că nu există.
Jol se întristă.
– Nici tu nu ştii cine e tatăl meu, nu?
Briş se opri în mijlocul încăperii. Îşi duse ambele mâini la spate şi se lăsă uşor de spate.
– Nu ştiu, Jol, dar bănuiesc că e un creuel bine ascuns.
– Nu înţeleg, tu crezi că mai există cineva ca mama?
– Mai mult ca tine, decât ca mama ta.
– Un bărbat însoţit de corbi?
– Probabil, îi mărturisi el.
Tăcură amândoi pentru o vreme, până când Jol decise că mai avea şi alte întrebări.
– Dar, dacă mama e atât de puternică, de ce nu îi ţine în frâu pe vulturani?
Briş zâmbi.
– Iată o întrebare cu adevărat înţeleaptă.
Se aşeză din nou pe perna lui şi privi pânza cortului ce se unduia în bătaia vântului.
– Nu poate, Jol. Trec a fost cel ce i-a oferit „sămânţa” sau botezul cum se spune în lumea mea. Mama ta e legată de el. Atâta timp cât Trec trăieşte, ea nu se poate întoarce împotriva lor. Şi, dacă s-ar întoarce, tu ai fi mort.
– De ce?
– Trec încă nutreşte speranţa că vei dobândi câteva din puterile mamei tale. Dacă ea ar fi aici, tu nu ai fi decât o piedică, pentru că nu eşti legat de ei şi vei încerca să-ţi salvezi mama. Eşti o ameninţare, într-un fel, dar şi o speranţă în altul. Tocmai de aceea trebuie să pleci. Mai devreme sau mai târziu, Trec va şti cum să te lege.
– Niciodată!
– Oho, copile, vorbe mari. Dar Trec ştie cum să fie un vrăjitor adevărat. Şi, oricum, învaţă, nu se va da bătut cu una cu două.
– Dar ce-o să fac în Lumea Nouă?
Bătrânul tăcu pentru o clipă.
– O să-ţi salvezi mama, băiete. Dacă ea moare, şi mult nu mai are, atunci Oraşul va pierde singurul vrăjitor adevărat ce s-a născut de mii de ani încoace.
Jol căzu pentru o clipă pe gânduri.
– Briş, l-am auzit pe Trec discutând cu ceilalţi. Un om a furat ceva numit „Talpa lui Org”.
Bătrânul păru surprins.
– Oh, până la urmă, a ajuns în mâna lui.
– În mâna cui?
– Nu contează asta, Jol, nu acum. Ar trebui să te odihneşti, mâine, împreună cu Fiare şi cu mine, vei porni spre Lumea Nouă.
– Mâine?
Briş plecă din cap de câteva ori.
– De ce, ai altceva mai bun de făcut?
– Dar Mama Sarah şi…
– Oh, Jol, nu îţi căuta scuze, mama ta are nevoie de tine. Oraşul se va distruge dacă nu o aducem înapoi, dacă nu scăpăm de Trec şi dacă nu punem manuscrisul ăla acolo unde îi e locul. Zilele Orăşenilor sunt numărate.
– Nu înţeleg.
Briş se întoarse spre el.
– Când mama ta s-a născut, se răsti el, a readus magia pe pământurile astea. Iar acum, când şi-a amintit cum era în palmele magiei, Oraşul freamătă după ea, suferă după ea. Dacă nu o aducem înapoi, tot ceea ce vezi va dispărea fără urmă.
– Şi Trec ştie asta?
– Mă îndoiesc că-i pasă.
– Dar tu de unde ştii atâtea lucruri despre Oraş?
– E o poveste prea lungă şi mai e puţin din noapte. O să avem nevoie de forţe pentru a trece dincolo.
– Şi cu ce vom merge?
– De ce nu aştepţi să vezi cu ochii tăi?
Jol se bosumflă asemeni unui prunc.
– Bine.
Briş se îndreptă spre ieşirea din cort.
– Tu o să dormi aici, îi strigă Briş, încercând să acopere vântul. Ne vedem în zori.
Bătrânul dispăru dincolo de pânza groasă. Jol privi spre patul cu baldachin.
– Bine, măcar am să dorm într-un pat uman, bombăni pentru sine.
FUGA DIN PARADIS
O litieră, purtată de şase bărbaţi, ieşi dintre corturi în lumina albicioasă a soarelui de dimineaţă. Litiera era acoperită de o pânză albă, groasă, aşa încât chipul celui aflat înăuntru să nu poată fi văzut. Proscrişii ieşiră pe rând din corturile lor, plecându-şi frunţile şi genunchii în faţa celui nevăzut. Jol ieşi şi el. Îl zări pe Briş stând într-un genunchi, cu ochii căzuţi în nisipul fin. Nici urmă de furtuna de cu seară nu se mai zărea. Doar o linişte mormântală, ce întâmpina o litieră. Briş ridică o clipă ochii din nisip şi îi făcu semn lui Jol să intre la loc în cort. Băiatul făcu întocmai, dar nu putu rezista pe deplin tentaţiei, aşa că lăsă un colţ din pânză mai depărtat. Atât cât să-şi poată arunca un ochi. Până şi corbii păreau să-şi ţină respiraţia.
„Ce se întâmplă?” li se adresă el corbilor.
„Nu ştiu, dar nu e bine”, răspunseră ei într-un glas.
Jol dădu uşor din cap. Nu putea să nu se întrebe dacă fuga lui Briş şi a Fiarei în Lumea Nouă nu are legătură cu spectacolul ce tocmai îl vedea cu colţul ochiului.
Cei şase bărbaţi lăsară litiera jos, în nisipul fin. Până şi soarele părea că se concentrează intens la scena ce tocmai se desfăşura.
Un tânăr, un vultur blănos, tânăr, cu nas lung şi curbat şi aripi blănoase şi un cioc lung, cu barbă, ce îi cădea în piept, se ridică în picioare şi se apropie de litieră. Din spatele litierei, se ridică un bătrân. Bătrânul, acoperit de o bucată de piele în jurul mijlocului, se îndreptă spre vulturul blănos. Lui Jol nu îi fu greu să-şi dea seama că bătrânul, de fapt, era conducătorul proscrişilor. Sceptrul aurit ce-l ţinea în mâna dreaptă şi-l scufunda, din când în când, în nisip, îi conferea titlul suprem. Băiatul-corb încercă să-şi dea seama ce era cu vulturul blănos, dar ştia că trebuie să aştepte.
Cei doi se întâlniră faţă-n faţă. Vulturul blănos îşi lăsă uşor fruntea în pământ. Bătrânul nu făcu nici un gest. Între ei se schimbară cuvinte. Cuvinte ce nu ajungeau la urechile lui Jol, şi era mult prea periculos să-şi trimită corbii să spioneze. Cerul era gol şi senin, oricine ar fi reuşit să zărească petele negre.
Tânărul trase aer în piept. Din când în când, Briş mai arunca câte o privire spre cort. Cei doi încă stăteau de vorbă, păreau absorbiţi de ceva anume. Probabil că era important din moment ce toţi participanţii aşteptau cu sufletul la gură un semn.
După un timp destul de îndelungat, bătrânul plecă din cap în semn de aprobare. Proscrişii săriră în picioare şi aplaudară. Vulturul blănos zâmbi. Cei şase bărbaţi se puseră de o parte şi alta a litierei, iar bătrânul trase perdelele groase. Jol aproape că trase un ţipăt. Îmbrăcată ca o adevărată regină a sălbăticiei, într-o blană albă ce îi acoperea nurii şi se termina puţin deasupra genunchilor, Fiare îşi făcu apariţia.
Băiatul îl zări pe Briş îndreptându-se spre el. Trase pânza cortului şi rămase nemişcat, până când Briş apăru înăuntru.
– Eşti gata, băiete?
Nu reuşi decât să dea din cap în semn de aprobare.
Briş îşi întoarse capul spre deschizătura cortului şi privi dincolo de ea.
– Ai tras cu ochiul?
Jol aprobă din nou.
– Bine, atunci îţi voi explica pe scurt.
Briş trase pânzele ce ţineau loc de uşă, în aşa fel încât nici o rază de lumină să nu mai pătrundă în cort. Trecu repede peste perdelele de mătase, nepăsându-i că le rupe, şi intră în camera cea mare.
– Peste un ceas Fiare va fi nevoită să îşi unească destinul cu vulturul blănos, pentru ca pacea între oameni şi vulturi să fie pecetluită. Aşa cum, probabil ţi-ai dat seama, Fiare este un fel de prinţesă a locului. Aşa că, bătrânul său, consideră că e de datoria ei să încheie pactul. Aş fi scos-o de mult din încurcătura asta, dar nu puteam pleca până când tu nu aveai să vii aici. Ăsta e DESTIN, băiete.
Jol dădu repede din cap. Abia acum îşi explica lacrimile Fiarei atunci când o întâlnise în deşert.
– Ei bine, o voi răpi. Îţi voi spune unde ne aştepţi şi ce trebuie să faci. Dacă nivelul apei creşte, suntem ca şi morţi, aşa că trebuie să mă asigur că eşti capabil să întoţi.
Jol mări ochii.
– Sunt o pasăre, nu un peşte.
– Deci eşti un bolovan.
– Ce?!
– Habar nu ai să înoţi.
– Oarecum pot.
– Bine sper oricum că nu va fi nevoie. Aşează-te!
Jol ascultă. Se simţea asemeni unui animal de companie, fără creier, doar drăgălaşi şi tocmai bun de ţinut pe lângă casă.
Briş desenă o hartă pe pământul reavăn, dând pernele la o parte.
– Aici ne aflăm noi, spuse el. La două mii de picioare distanţă se află o stâncă. O sculptură a zeului-peşte: Poseidon. Te urci pe capul sculpturii, îi dai jos coroana şi te laşi în jos. Acolo vei da de apă sărată. Mergi cam două sute de picioare până când o să ajungi pe o insuliţă subpământeană. De acolo vei avea de escaladat o stâncă abruptă. Urci şi legi bine frânghia asta de ceva. Nivelul apei nu creşte niciodată până acolo. Aşa că vei fi în siguranţă. Când vom ajunge, în cazul în care nivelul apei e crescut şi suntem nevoiţi să înotăm până la frânghie, ca să-ţi dai seama că suntem noi, voi trage de două ori de frânghie. Dacă nu se trage de două ori, o tai şi o iei la fugă cât poţi. Asta înseamnă că ceva a mers prost, iar tu nu vei mai fi în siguranţă nici în Oraş, nici printre proscrişi.
– Da, mormăi Jol, de parcă totul făcea parte dintr-un joc ireal.
Dar Briş se înfipse în umerii lui şi îl scutură cu putere.
– Dacă nu faci asta, Fiare va fi vândută şi ucisă cu sălbăticie în numele păcii, iar tu vei deveni proscrisul proscrişilor.
– Ucisă?
Briş îşi ridică palma mare şi păroasă, iar aceasta se lipi, cu clipocit strident, de chipul lui Jol.
– Nu am timp să-ţi explic, ai înţeles ce ai de făcut?
Jol se cutremură pe picioare, iar corbii croncăniră în cor.
– Da, da, spuse băiatul-corb.
– Atunci i-a frânghia şi fugi. Nu te opri până nu vezi sculptura cea mare. Nu te opri şi nu privi în spate.
Briş îi puse frânghia în jurul gâtului şi îl împinse spre baldachin.
– Doar nu crezi că o să ieşi în văzul lumii.
– Dar toţi m-au văzut venind…
– Da, dar ai fugit azi noapte. Proscrişii încă te caută prin deşert. Dă-i drumul şi fă întocmai cum ţi-am spus, altfel moartea ne va găsi pe toţi.
Jol simţi cum corbii îl îmboldesc că o ia la fugă. Abia atunci prinse ceva curaj, iar picioarele i se dezlipiră de pământ şi începură să alerge.
*
Briş rămase locului. Încă nu îndrăznea să-şi părăsească cortul. Procesiunea se terminase, doar jumătate de ceas şi unirea avea să înceapă. Blestema ziua în care ajunsese în „Paradis”. Nu mai ştiuse cum să plece, iar Trec îl vânase cu înverşunare. Doar Cresa îi oferise o mână de ajutor, cu toate că era doar o copilă. Lăsase totul în urmă. O nevastă bolnavă mintal şi un copil destul de dezorientat. Totul doar pentru a urma o pistă. Desigur, întâlnise un dragon, unul adevărat, dar bătrân. Nu mai avea suficientă forţă să-şi arate frumuseţea, mitul parcă dispărând în munţii ăia reci. Apoi totul o lase razna, dacă el descoperise „Paradisul”, ei bine „Paradisul” nu-l dorise pe el.
Ajunsese între proscrişi şi ajunsese să-i indrăgească. Totul până când Cresa a dispărut, iar lumea a luat-o razna. Vulturii blănoşi şi-au cerut drepturile, iar oamenii le-au ţinut piept. Atunci a participat la prima uniune în numele păcii. O crimă odioasă ce în Londra ar fi fost pedepsită aspru. Ştia ce avea să i se întâmple Fiarei, aşa cum ştia şi ce avea să se întâmple dacă ea dispărea. Regreta doar că oamenii şi celelalte rase, nu aveau curajul să se ridice împotriva vulturilor blănoşi. Părea a fi un blestem. Vulturani, vulturi blănoşi, toţi din aceeaşi haită. Sângele apă nu se face. Ştiuse încă de când Fiare se născuse că se va ajunge la asta.
Ura însăşi ideea de uniune în numele păcii. Vulturii blănoşi, trebuia să recunoască, erau mult mai cruzi decât vulturanii. Cel puţin, vulturanii nu îşi ucideau soţiile pentru a le împrăştia sângele. Sacrificiu. Prima oară când asistase la o asemenea uniune, emisese o teorie interesantă ce încă îi mai bântuia mintea. Ar fi vrut să fi putut merge mai departe, să exploreze lumea asta, dar ei nu îl scăpaseră din priviri nici o clipă. Abia în ultimii ani căpătaseră încredere în el, dar îl considerau prea bătrân pentru a mai încerca ceva. Dar el nu era bătrân. Îşi păstrase forţele pentru o zi ca asta. Şi avea să le-o dovedească.
Dar ideea aceea nu îi dădea pace, iar teoria lui Theopompus din Chios aceea de „Aztlan al celor şapte Grote”, încă mai ardea în mintea lui. Cu toate că îi părea imposibil, dar, până la urmă, cât de multe se ştia despre azteci? Dar şi aşa, ce căuta un Poseidon în mijlocul deşertului. Un Posedion ce oferea una din multele salvări din Oraş, chiar în mijlocul oceanului sărat.
Aşteptă să audă bătaia gongului mare. Bătu de şase ori. Bătrânul îşi jelea fiica, iar bătăile gongului îi strigau jalea. După cele şase bătăi puternice o linişte mormântală cuprinse deşertul. Briş aruncă un ochi spre nisipul galben. Nici un fir de praf nu îndrăzni să se ridice, nici o adiere de vânt nu încercă să şoptească. Rând pe rând, vulturii blănoşi se adunară. Ceilalţi încă nu aveau puterea să iasă de prin corturi. Bătrânul ieşi cel dintâi, urmat de Fiare şi de cei doi fraţi mai mari ai ei. Aveau chipuri solemne, dar tărcate de lacrimile ce le curseseră mai înainte. Doar Fiare părea să nu fi vărsat nici o lacrimă. Îşi privea, cu demnitate, viitorul în ochi. Vulturul blănos, pentru o clipă, îşi lăsă privirea, apoi îşi reveni, iar ochii lui îi susţinură pe ai ei. Fiare îi aruncă un zâmbet crud. Vulturul se încruntă.
– Se joacă cu focul, mormăi Briş.
Nu mai avea timp, iar el ştia asta. Îşi strânse părul în coadă şi răsuflă adânc. Ştia că e o nebunie. Ştia la fel de bine că e posibil să nu reuşească niciodată, dar trebuia să o facă, măcar pentru copilul pe care-l părăsise în Londra. Fiare trebuia salvată, chiar dacă asta avea să aducă război între proscrişi, iar el îşi va pierde viaţa.
Privi prin cort pentru ultima oară. Era o nebunie, dar nu mai putea da înapoi. Îşi trecu prin memorie tot ceea ce avea nevoie, tot ceea ce dusese sus pe stâncă. Aveau mâncare, apă, pături şi o barcă îi aştepta dincolo de Oraş, la intrarea în ocean. Ştia că era posibil să nu supravieţuiască oceanului, dar, cel puţin, aveau o şansă la un milion, iar el credea în şansele la un milion. Mai aruncă o privire afară. Fiare şi vulturul blănos îşi împreunară mâinile, aşa cum cerea tradiţia. Îşi duse mâna la cureaua pantalonilor. Cuţitul era acolo. Nu, nu era suficient, dar mai bine decât nimic. Acum aştepta ca fraţii Fiarei să creeze diversiunea. Numără în gând: unu… doi… trei… şi un strigăt puternic se pogorî pe pământ.
*
Jol se cutremură. Nu mai auzise niciodată un asemenea urlet: durere, furie, frustrare. Se cutremură pe picioare, corbii dădură să croncăne, dar sunetul le rămase undeva în gât, prizonier. Jol sări repede în interiorul statuii. Nu îşi închipuise niciodată că îi va fi aşa de uşor să dea jos coroana statuii. Nici nu-şi inchipuise că poate fi atât de mare, şi nu se putea abţine în a se întreba cât de mulţi îi ştiau secretul. Spera că nu prea mulţi. Cu toate că era convins că vulturii blănoşi au cunoştinţe despre asta. Şi, oarecum, i se părea normal.
Se lăsă uşor în jos. Inima îi bubuia nebuneşte, iar întunericul, pe măsură ce cobora, îl prindea în braţele sale. Corbii i se puseră pe umeri, tăcuţi şi uşori. Jol înghiţi în sec. Simţea că i se taie răsuflarea. Interiorul statuii era plat şi alunecos, iar corbii s-ar fi descurcat destul de greu să zboare, datorită pereţilor apropiaţi. Mai era şi bezna. El nu vedea în întuneric, şi era convins că pe măsură ce va înainta întunericul va fi şi mai aprig. Se concentră asupra corbilor.
„Voi veniţi din lumea întunecată, ar trebui să vedeţi la fel de bine ca o felină în beznă”
„Vedem!” spuseră ei într-un glas.
„Aţi putea… ei bine, aţi putea să mă îndrumaţi?”
„Da!” răspunseră ei siguri.
Voia să aibă mai multă încredere în ei. Nu ştia de ce nu poate. Erau împreună dintotdeauna şi totuşi, lui i se părea imposibil să se obişnuiască cu ei.
Alunecă uşor până simţi sub tăpli apa rece. Îşi retrase uşor piciorul, nu ştia cât de adâncă e apa, iar el nu voia să îşi înceapă lecţiile de întot chiar în acel moment. Îşi înfipse cu tărie mâinile în stâncă. Un şiroi cald de transpiraţie îi curgea pe frunte. Simţea că îl ia cu leşin. Cu siguranţă nu avea rău de înălţime, pentru că iubea înălţimile. Senzaţia era bizară, nu mai simţise aşa ceva până atunci. O căldură năprasnică îi cuprinse întreg trupul. De parcă mai avea puţin şi lua foc. Ochii i se închiseră automat. Orice ar fi făcut nu îi putea ţine deschişi. Simţea o durere cumplită în mijlocul capului. O durere aprigă. De parcă cineva îl lovise cu putere, poate chiar cu un pumnal bine ascuţit. Apoi, totul se întâmplă dintr-o dată. Ochii i s-au deschis de parcă cineva ar fi tras de ei. Degetele i se înfipseră în piatră, lăsând durerea să-i fulgere trupul… Ţipă. Urletul îl luă şi pe el pe neaşteptate. Fusese, mai degrabă, speriat decât îndurerat. Când reliză că poate vedea prin beznă aşa cum nu văzuse nici măcar la lumina zilei, îi veni să vomite. Îşi ţinu respiraţia o clipă şi deveni raţional. Vedea prin ochii lor. Încercă să nu îi dojenească pentru că îl luaseră pe nepregătite, dar tot murmură un „Mulţumesc!” ironic.
Privi în jos, spre apă. Îşi dădu imediat seama că nivelul nu crescuse. Putea să vadă pietrele ce dormeau pe fundul apei, la o distanţă destul de apropiată. Îşi lăsă picioarele în jos. Tălpile lui atinseră apa. Rece. Aproape că putea să simtă şi sarea, cu toate că nu o gustase. Picioarele lui se opriră pe pietre. Apa îi ajungea până la nivelul genunchilor. Se zburli tot din pricina frigului, dar nu avea timp să se gândească. Privi în sus. Zări stânca de care-i spusese Briş. Şi, undeva, sus de tot, acolo unde nu credea că va ajunge vreodată, zări o lumină slabă. Oftă şi începu să se cocoţeze. Atunci auzi o bubuitură, un ţipăt ascuţit şi un bubuit. Corbii croncăniră încet. După care, linişte. Ascultă o clipă. Mâinile lui erau lipite de peretele din piatră. Picioarele îi erau în aer, iar respiraţia îi era întretăiată. Apoi auzi un „Au!”, glasul semăna cu al lui Briş. Dădu să strige spre ei, dar chiar în acel moment, nivelul apei începu să crească, şi singurul lucru la care se putu gândi, fu să urce.
*
Fiare îl văzu pe Briş alunecând pe piatra umedă. Îşi întinse mâna după el, dar nu reuşi să-l prindă. Zgomotul fu asurzitor şi ţinu mai mult decât s-ar fi aşteptat. Când totul se sfârşi, nu îndrăzni să spună nimic. Apoi auzi un „Au!” sonor şi răsuflă uşurată. Fiare parcursese de multe ori interiorul sculpturii, aşa că nu i se părea că depune un efort prea mare. Doar de apă îi era teamă. Ura să se gândească numai la faptul că nivelul apei ar putea creşte şi ar putea să o strivească sub ea înecând-o şi sufocând-o. Dar şi mai teamă îi era de vulturii blănoşi. Spera să nu o descopere, cu toate că toţi erau pe urmele lor şi, cu siguranţă, cel puţin unul din vulturi zărise pe unde dispăruseră. Poate că nivelul mărit al apei nu era o idee prea rea. Prefera, până la urmă, să moară înecată decât sacrificată.
Se mişcă repede, cu agilitate felină, cu toate că nu era nici pe departe aşa ceva. Când picioarele ei atinseră apa, o răceală cumplită îi posedă trupul. În acelaşi timp de deasupra zări lumină. Ţipătul unui glas bărbătesc, apoi mâinile ce îi cuprinseră trupul, iar capul ei fu cuprins de apa rece.
Se zbătu o clipă până să-şi dea seama că Briş era cel ce o prinsese în mâinile sale. Nu vedea nimic, dar simţea totul. Mii de senzaţii îi năvăleau mintea şi corpul. Frică, furie, frig, răceală. Toate deodată se aglomerau în ea. Simţi cum Briş o trage după el. Apa o lovea din toate părţile. O strângea în mâinile ei, se năpustea peste chipul ei şi o sufoca. La început se opuse, apoi, senzaţia, cântecul, liniştea, o prinse în mreje. Se calmă şi îşi lăsă trupul purtat de mâinile puternice ale lui Briş. Când simţi aerul nu se grăbi să-l tragă în piept. Trupul îi era amorţit din pricina apei reci. Capul îi amorţise, iar gura nu i se deschidea.
Briş o strânse brusc de nas, iar ea fu nevoită să deschidă gura şi să tragă violent aer. Plămânii i se umplură dintr-o dată, iar pe nas şi pe gură începu să-i iasă şuvoaie de apă. Când dădu să tuşească, Briş îi acoperi gura.
– Sttt! o sfătui el. Ne caută.
Fiare ştia că vulturii blănoşi nu vor îndrăzni să coboare. Cel puţin nu atâta timp cât nivelul apei era crescut, dar nu putea să aibă aceeaşi siguranţă şi în ceea ce îi privea pe oameni. Briş se mişca tot mai mult, făcând zgomot cât mai puţin. Fiare nu se putea concentra, dinţii începură să-i clănţăne violent. Briş îi prinse cu putere palmele şi îi strecură ceva între ele. Pricepu repede că e vorba de o frânghie, dar nu putea să se mişte.
– Nu pot, sunt prea îngheţată, şopti ea.
– Dacă te mişti, te vei încălzi.
Fiare dădu violent din cap.
– Nu pot.
Tremura din toate închieturile, simţea că o să moară, iar moartea îngheţată parcă nu îi mai surâdea acum.
Briş se apropie de urechea ei.
– Dacă nu te mişti, acum, vom muri amândoi.
Fiare strânse cu putere frânghia, dar palmele îi erau îngheţate. Încercă să se ridice. Nu reuşi. Briş o luă de după mijloc şi o împinse până când atinse, cu picioarele, stânca. O împinse uşor până când fu sigură pe picioarele-i tremurânde.
– Grăbeşte-te, Fiare! o îndemnă el.
Glasul lui Briş era scăzut, dar se simţea nervozitatea. Fiare încercă să-şi revină. Ştia că nu îl poate lăsa pe Briş în mâinile lor, el era salvatorul ei. Iar fără el nu aveau să ajungă până la barcă. Picioarele i se încălziră numai la gândul ăsta. Se căţărase de multe ori pe stânci cu ajutorul frânghiilor, chiar dacă umezeala şi frigul nu puseseră stăpânire pe ea, trebuia să o facă la fel de repede ca de obicei.
Chiar atunci, sub ea, simţi cum frânghia se mişcă de două ori cu putere. Fiare ştia că e vorba de un semn, un semn pe care băiatul-corb trebuia să-l primească. Atunci simţi cum frânghia o trage în sus cu putere. Încercă să zărească ceva, dar nu reuşi. I se păru un veac până când simţi mâinile lui calde năpustindu-se asupra ei.
– Eşti bine? îi auzi glasul în întuneric.
– Briş, răsuflă ea.
O întinse pe ceva moale şi călduros. Ştia că Briş se ocupase de toate detaliile călătoriei, dar nu putea să gândească mai mult. Apoi îl simţi pe băiatul-corb mişcându-se. Auzi frânghia căzând. Nu ştia cum făcuse asta, nu îşi dădea seama cum reuşise să perceapă un zgomot atât de slab. Apoi, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl auzi pe Briş căţărându-se asemeni unei maimuţe. Se cutremură. Mâinile lui Jol se coborâră iar pe trupul ei. Atunci simţi o pătură acoperind-o în întregime. Tremura, iar dinţii nu i se opreau din clănţănit. I se loveau violent, de parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i sară din gură. Atunci el o cuprinse în braţe şi îşi lipi trupul de-al ei. Vru să protesteze, dar valul de căldură ce venea dinspre el, o convinse că e mai bine să nu o facă.
Ultimul capitol al partii I
CAP 1 – Prolog
CAP2 – Un manuscris ciudat
CAP3 – Manuscrisul furat
CAP4 – Femeia corb
CAP5 – Omul din Lumea Noua
Cap 6 si 7 – Aici
Oana Stoica Mujea 