Cel mai devreme

tritonic-scoala_oana

Reclame

Teribil…

Nu voi avea net sau telefon. Nici bunăvoinţa de-a face rost 😛 Iar în momentul ăsta Chinezu se chinuie să-mi trimită nişte poze. Cred că voi mai sta vreo cinci ore în faţa pc-ului încercând să-mi recuperez fotografiile 😀

A, de fapt voiam să vă spun că plec şi că las blogul în grija Crinei şi a lui Shauki, cred că se prind ei şi singuri când e cineva de şters şi de spămuit. Evident că n-am vorbit nici cu unul nici cu celălalt pentru această misiune, dar or să vadă până la urmă că au treabă 😀

Diseară, adică foarte seară, după 22, 23, voi posta pentru Cella, restul puteţi la fel de bine să-mi şi ocoliţi blogul, nu mă deranjează. Ştiu că Cella vrea, aşa că fericirea ei e importantă. Mai ales că trebuie să participe la îmbunătăţirea „indiciilor” aşa că trebuie să-i oferim un cadru oarecare 😀

No, în curând o să plec la Coraline, abia aştept. Între timp fac bagaje, mâncare şi citesc Rabelais „Gargantua şi Pantraguel” şi vă jur că râd ca prostul numai dacă îmi amintesc vreun pasaj, ce să mai vorbim de citit. E absolut bestială. Nu cred că am menţionat cumva că sunt îndrăgostită de editura Art, nu, nu cred, dar sunt 😛

Ei bine, am treabă, aşa că le voi face pe ale mele, că ce altceva să fac? Şi vorbim când m-oi întoarce, că la mine nu mai funcţionează telepatia. Bye!

Doar durere…

17

 

Cred că Vania a făcut cel mai frumos gest pe care l-a făcut el vreodată. Cel puţin aşa cred eu. Postul său aniversar, de astăzi, l-a dedicat Alicei Drogoreanu. Alice e artistă. Face poze. Poze de ce-a mai bună calitate. Dar acum, Alice are nevoie de ajutorul nostru, al tuturor. Şi cum nu ştie altfel să facă rost de bani, vă roagă să-i cumpăraţi pozele. Chiar merită. Eu zic să mergeţi la Vania şi să citiţi sau la Teo. Hai să nu uităm că suntem oameni. Să ajutăm un om la nevoie.

Indicii… finish

 

Am terminat cu indiciile. Da, cu alea anatomice. Îmi pare rău pentru cei ce se aşteptau deja să-l cunoască pe criminal, dar cumva a ieşit altul la iveală. Să nu mă întrebaţi cum că nu am nimic de-aface cu logica Iolandei Ştireanu. Chiar şi eu am rămas surprinsă şi am exclamat un: „Serios!” Zău că nu mă aşteptam, ce chestie, să bănuieşti vreo trei şi să fie altul. Hmm. Personajul mi-a luat-o înainte, dar promit să mă răzbun în următoarea carte în care Iolanda se va confrunta cu mai multe crime… destul de drăguţe, ce nu au loc în România.

No, acum mă chinui să îi dau o primă corectură şi să fac nişte prime modificări, pentru că miercuri în creierii nopţii părăsesc ţara şi mă întorc vineri sau sâmbătă, că eu tot nu am priceput cât stau. După o primă corectură şi eu ştiu ce modificări vor mai surveni, voi trimite manuscrisul în patru zări. De acolo aştept sugestii pe care le voi lua în calcul. Apoi îi mai trag o corectură şi gata, mă lăsaţi în pace. Nu, Crina n-a murit. Bogdan şi-a luat-o puţin în freza cu povestea lui de amor, dar asta-i viaţa. Iar Satu Mare e în afara oricărui pericol. Criminalul a fost prins, aşa că nu ne mai facem griji.

Cartea conţine: 50.040 cuvinte, deci nu e de speriat; caractere cu spaţii 315.318, paragrafe 2.780 şi 5.697 linii. Asta însemând 179 pagini A5. În mare la dimensiune va rămâne cam la fel, indiferent de modificările survenite pe parcurs. Mă aştept, poate, la două, trei pagini în plus sau în minus. Dar asta nu are o importanţă prea mare.

No, acum lăsaţi-mă să muncesc, că mâine mă duc să văd Coraline 3D, iar miercuri în creierii nopţii, cum v-am spus, voi pleca din ţară. Asta-i viaţa. Încerc să termin cu modificatul şi corectatul la prima mână până diseară, tocmai pentru a putea trimite manuscrisul aşa cum am zis că voi face. Din experienţă ştiu că dacă nu termin până mâine, după ce mă voi întoarce în ţară voi lenevi prea mult pentru a-mi mai păsa. Probabil că nu voi mai fi nici ataşată de personaje până atunci şi în loc să le las să îşi facă de cap, o să le stric treburile băgându-mă eu. Ce obicei prost!

 

Cella, n-am uitat de „Lumea pierdută”, dar vei avea patru capitole pe blog în perioada mea de rătăcire 😛 Hai că ajung patru ţinând cont că va trebui să iei notiţe la indicii şi să mă îndrumi pe drumul cel bun 😉

No, pa pa şi spor la treabă mie 😛

 

Sunt de-a dreptul isterică

Nu ştiu dacă fericirea te poate isteriza. Mă rog, în cazul meu e posibil orice. Bine, sunt între fericire şi tristeţe.

Imediat vă spun ce şi cum, că doar nu vă las aşa. Vă amintiţi de „Lună plină”? Cartea doamnei Kelley Armstrong, că despre asta vorbesc. Adică cartea apărută la Tritonic. Da, de ea vă povestesc. No, n-am avut chef de această carte pentru că eram deja sătulă de Amurg. Dar ce Amurg fraţilor, nici nu se poate compara. În primul rând că nu e o poveste adolescentină. În al doilea rând că e scrisă 😀 Vaiii, ce rea pot fi. Şi în ultimul rând e de-a dreptul genială.

Sunt cu adevărat încântată. Atât de încântată încât e prima oară în viaţa mea când citesc o carte cu vârcolaci – şi am citit multe – şi îmi doresc să fiu unul. E prima oară când citesc ceva atât de bine ancorat în realitate, cu explicaţii reale. Nu, nu se transformă nimeni când e doar lună plină, nu trebuie să ai gloanţe de argint ca să omori un vârcolac şi nu trebuie să-l tratezi ca pe un animal fără cap.

Sunt atât de impresionată de seria asta, încât vreau măcar următoarele şapte volume pe noptiera mea, şi repede că n-am prea multă răbdare. Din câte am înţeles următoarele vor fi cu vampiri feminini, fantome, vrăjitoare etc. Vreau restul seriei şi nu glumesc.

N-am mai citit, poate, de la „Ora vrăjitoarelor” o carte atât de bine scrisă. Cu fenomene ilogice ce par perfect logice. Scriea, o, da, scrierea, adică chiar e scrisă şi gândită cartea asta. Autoarea a lucrat şase ani la ea. Se vede, se simte. Nu o poţi lăsa din mână. Este ca un drog. Cum ai început să o răsfoieşti, cum te prinde în mreje nevăzute.

Ca să uit că n-am şi restul seriei, mi-am continuat ziua cu un Simenon. No, asta am făcut azi, am dat gata două cărţi, dar simţirile puternice au rămas din „Lună plină”. Vreţi să vă spun ceva? E ca o poliţistă, doar că e cu vârcolaci. Cu prima femeie vârcolac ce se zbate între o viaţă obişnuită şi una de lup. O femeie ce încearcă să se înţeleagă, atât ca om cât şi ca animal. Nu lipseşte nimic din carte, şi fiecare pagină chiar te ţine cu sufletul la gură. Ştiţi voi, din lac în puţ. Aşa e acţiunea, când ai impresia că totul e ok, se întâmplă ceva. Ceva rău, periculos. E minunată, fără poveşti de dragoste trase de păr, fără chestii puerile. Totul pare a fi real, atât de real încât te întrebi dacă vârcolacii nu există cu adevărat, dacă nu e chiar unul din cei pe care-l cunoşti.

Eu zic că merită din plin. Merită citită fiecare pagină, fiecare rând. Fiorii sunt garantaţi 😉

varcolaci2

Mi-am amintit de Şarama

Voiam să scriu istoria, pe larg, a arkuzilor pentru a o posta pe Dinastii, dar m-am răzgândit, dându-mi seama că Mitologia va fi ultima carte din serie şi că cititorii nu prea cunosc zeii principali. Măcar pe ăia mari, vorba aia 😀 Aşa mi-am amintit de Şarama – cred că cei de la librărie o mai pot face rost. Mi-am amintit că această carte, a cărei acţiune se petrece la mult, mult timp după Dinastii, a beneficiat de aceeaşi mitologie. De fapt, în Şarama, arkuzii ajunseseră să fie doar o mână de oameni ascunşi undeva în fundul pământului şi pentru prima oară în istoria lor zbuciumată aveau parte de un rege, ci nu de o regină. E? Tare nu? De ce cărţile mele au acţiunea cu fundul în sus? 😀 No, după Şarama m-am gândit că ar fi interesant să scriu mai mult despre arkuzi, pentru că în Şarama cred că mai existau doar vreo cinci elfi cu totul 😛 Oricum acolo nu au avut vreo importanţă.

Totuşi, de ce dracu’ mi-am amintit de Şarama ţinând cont că am făcut tot posibilul să uit de ea? Ştiţi voi, din cauza editurii. Abia aştept să treacă perioada de contract să îmi iau cartea înapoi. Mai sunt doi ani, hai, răbadre, cum au trecut trei or mai trece şi doi.

saram12

 

saram21

… Greu cu comentatul

Nu vorbesc în dodii, chiar n-am timp să comentez pe toate blogurile, dacă mai aştept şi răspuns, atunci am pus-o, trebuie să-mi fac abonament pe fotoliu… Ăăă, staţi, abonament la fotoliu am că tot în el şi scriu.

Zilele trecute am luat la rând toate blogurile din blogroll-ul propriu şi personal. Două ore doar să le citesc, dacă era să mai şi comentez la fiecare în parte se făceau trei ore. Bine, o să spuneţi voi, dar trei ore pe zi nu sunt chiar multe. Ziceţi? În trei ore scriu cel puţin patru mii de cuvinte, acum mai ziceţi că alea trei ore nu sunt importante?

Desigur, eu citesc la două zile toate blogurile din blogroll, plus altele pe care le ţin doar pentru mine. Să nu mă întrebaţi de ce nu le trec la blogroll, pentru că aş şti să vă răspund şi nu v-ar conveni ce v-aş destăinui. Bine, vă spun oricum, mi se pare că sunt şi aşa prea multe 😛 Acum ce vreţi, şi la blogroll e cu pile, că nu o fi moca 😀

Dar una peste alta, nu are sens să vă enervaţi dacă nu comentez cu lunile pe la domniile voastre, dar în timpul ălă scriu sau citesc. Vă citesc pe toţi, dar nu am mereu ceva de spus. În plus, la câte unii, sunt atâtea commenturi încât e imposibil ca vreunul dintre comentatori să nu fi spus deja ce gândesc eu, aşa că ce sens are?

Şi nici să-mi las link-ul pe bloguri nu mă încântă. Cică se numeşte trafic. Bleah, nu-i nevoie, e suficient ăla care e, cum spuneam odinioară aş mai renunţa la câte unii care intră doar pentru a vedea cum mi-o mai pot da în bot. Dar e treaba lor în definitiv. Eu nu intru pe blogurile care îmi fac silă, aşa i-aş sfătui şi pe ei.

Apoi mai am o problemă, sunt cam toată ziua plecată de acasă. Să nu mă întrebaţi unde că nu ştiu să vă spun cu exactitate, dar mă descurc eu. Când vine vorba de plecat, dusă îs. Şi mereu e vorba de plecat.

Aşa că pace, n-am ce face, dar acum trebuie să plec la dentist, apoi vreau să scriu, no, chiar nu pot comenta peste tot, aş fi de-a dreptul dusă cu pluta. Deci mă iertaţi? 😀

UPDATE: Pentru Bucuresteni 😉