Cam dorm pe mine

Şi nu de azi, de ieri.

Că ieri tot nu m-am putut mişca din pricina febrei musculare am stat cât de cât relaxată. În pat, cu laptopul în braţe. Colindând netul şi citind una sau alta. După caz. La un moment dat un prieten de foarte departe mă apelează pe mess, ciudat pentru că noi nu vorbim aproape niciodată pe mess, dar cine sunt eu să judec. Vorbim. Ne certăm. Ne adresăm şi câteva înjurături de mame. Ne calmăm. Reluăm discuţia, iar eu adorm 😀 Sigur că primesc un SMS care suna cam aşa: „iar te-ai supărat ca tâmpita”. Îmi dau seama că trebuie să închid telefonul şi să îndepărtez laptopul. Şi dorm, fără să-mi pese că cineva mă aşteaptă undeva în spatele unui alt monitor. Şi dorm. Mă şi trezesc. Citesc, plec şi mă întorc. Culmea. Nu îmi mai e somn.

Cu toate că am adormit în jurul orei patru dimineaţa la zece şi jumătate am fost în picioare. M-am dus la sală unde am stat două ore. Exerciţii lente. Nimic spectaculos, încă mă durea şi când respiram. Am făcut duş şi fuga acasă unde am văzut o cadă mare. Bine, încă o bălăceală. Dar n-a fost bine, pentru că m-a luat iar somnul şi am adormit ca o pleaşcă.

Culmea e că acum îmi e iar somn. Îl simt aşa prin tot trupul. Dar cel mai enervant e că mă ia de la ochi. Încerc să comunic cu Lala, dar nu prea reuşim. Dacă eu nu sunt agresivă, nu e nici ea. Cam dormim pe noi.

Dar somnolenţa asta a adus şi ceva bun, iar acum o să-l strig pe Mişu din toţi rărunchii mei.

Domnule Alexandrescu, ziceaţi că sunteţi interesat de nişte dansuri de babalâci începători. Păi iată ce-am găsit eu. Programul, pentru mine, e chiar bun, marţea şi joia de la 20:00 la 21:30. Ei? Eu mă bag. Detaliile sunt acolo. Nu-i nevoie de partener, dar şi de vii cu el, nu-i bai, oricum ţi-l schimbă 😛 Aşa că să învăţăm să dansăm. Pam, pam..

Despre prieteni sau neprieteni

S-a întâmplat să fie aşa:

V-am povestit de ele: Lorena şi Silvia. Da, v-am povestit aici. Atât cât am avut eu chef atunci, adevărul fiind de două ori mai dur şi mai plictisitor. Dar s-a nimerit să citesc şi asta la Canguru’, tot cum s-a nimerit ca ele să mă cheme la cafea.

Între noi e clară situaţia: nu, nu suntem prietene. Nici n-am putea. Şi nu pentru că ele sunt cu firme, firme, firme, că pot trece uşor peste asta. Nici pentru că sunt complet artificiale, pentru că nu mă deranjează. Ci pentru că nu există acea legătură sufletească. Legătură pe care o simţi între tine şi alte persoane cu uşurinţă. Chiar dacă s-ar putea să nu te mai vezi cu celălalt vreodată, tot, cumva, sufletul tău, îl va considera prieten. Asta ca să ştiţi. N-am o problemă cu oamenii care au păreri diferite de ale mele, Canguru’ vă poate confirma. Că doar deh… avem păreri diferite într-un anumit sens pe care n-am chef să-l dezvolt acum 😛

Bine, şi vorbim despre prieteni. Zicea Geocer tot la postul ăla că nu o să ştii niciodată dacă un aşa zis prieten a vrut sau nu să te ajute. Dacă ar fi putut ori ba. Păi iertat să-mi fie, dar oricât de prieteni am fi te ajut dacă consider necesar, nu mă poţi obliga şi nici nu prea ai dreptul de-a te supăra. Dar pe asta s-o lăsăm baltă că eu îi ajut şi pe ăia de mă urăsc. Dar ca idee, dacă un prieten vrea un ajutor pe care poate că i l-aş putea da, dar din motive diverse nu il pot oferi atunci, nici nu mă poate forţa. Părerea mea.

Bine, şi revenim la prieteni. Nu ştiu cum s-a făcut că cei mai buni doi prieteni ai mei, cu vreo opt ani în urmă, şi-au luat tălpăşiţa. Ea e în Spania. El e pe unde are contracte, în afara ţării. Atunci m-am simţit al dracului de singură şi n-am mai vrut pe nimeni lângă mine. N-am mai avut nevoie de prieteni. Chiar nu. Mi-am băgat picioarele. Nu le înţelegeam sensul.

S-a întâmplat să-mi fac blog şi să ajung iar la a avea doi prieteni foarte buni. Tot o ea şi un el, că deh, eu îi vreau la pachet 😛 Dar şi ei sunt departe după cum ştiţi. În fine, telefonia şi netul parcă îi aduce mai aproape. Şi pe urmă nu e ca şi cum i-aş vedea la un an şi jumătate poate şi mai mult ca pe ceilalţi doi.

Poate şi datorită lor, dar poate şi datorită faptului că am fost nevoită mai tot timpul să intru în interacţiune cu oamenii am tot ajuns să-mi fac şi alţi prieteni. Majoritatea lor la Bucureşti. Ei, nu-i mai numesc, sunt sigură că se ştiu singuri. Apoi, datorită Ralucăi am ajuns să-mi fac prieteni şi în Piteşti. Vă asigur că în Piteşti chiar am fost reticientă. Lorena şi Silvia îmi ajungeau. Neprietenele mele.

Sigur, în Piteşti, înainte de toate a fost Mihai, care mi-a fost şi coleg de facultate, dar şi vecin. – La naiba, cunosc cam mulţi Mihai –

Dar să lăsăm prietenii şi să ne întoarcem la neprietenele mele. Povestea în mare sper că aţi citit-o, dacă nu, n-aveţi decât, pentru că nu o repet.

Ideea e că azi m-am dus cu ele la cafea doar pentru a face un şoc. După ce că am febră musculară şi la degetele de la picioare, trebuie să înnebunesc şi cu nervii capului. Lorena era foarte, dar foarte nervoasă din pricina actualului ei prieten care i-a spus că e un dezastru în pat, iar ea ca să-i facă în ciudă a făcut sex cu doi tipi – nu, nu în acelaşi timp, cu toate că eu aşa înţelesesem şi deja voiam să ies şi să mă duc – şi s-a filmat. Normal, ca să-i dovedească domnului… ăăă, n-am priceput exact ce. Am ascultat bălăriile astea vreo oră, noroc că aveam laptopul la mine că altfel o luam razna definitiv. Dar, privindu-le cât sunt de înfocate în această problemă şi cât suflet pun, ba chiar cât caută să facă în aşa fel încât totul să fie de rahat, mi-am dat seama că ele ar fi două personaje senzaţionale. Ceea ce totuşi n-am înţeles în veci e de ce ţin neapărat să împartă chestiile astea cu mine, ţinând cont că nici numele întreg nu mi-l ştiu.

Dar nu-i aşa că uneori viaţa e amuzantă?

Şi din dorinţa de-a le studia mai bine – pentru că la drept vorbind după aproape trei ani de când tot bem cafele, abia acum mi-am dat seama ce personaje mişto ar fi – luni le-am invitat eu la cafea. Mda, cam des, ţinând cont că nu ne vedem decât de două ori pe an, poate trei în cazul în care… în care, fireşte. Şi aşa am ajuns la concluzia că neprietenele mele sunt pur şi simplu material de studiat. De aia ne-o fi adus împreună cine ne-o fi adus 😀 Jesus, ştiu, câtă răutate pe mine.

Pentru că le-am auzit ieri

Thriller fantastic

Sunt fericită. Cea mai fericită. În curând Ivona Boitan şi Revista Flacăra cu „Hoţii de timp”.

Da, un thriller fantastic. V-am mai spus cât de bine scrie Ivona? O ador. Aştept cartea asta de vreun an şi jumătate. O, yeah!

Atât vă spun…

… că încă am treabă. Multă. Multă. Şi vreau să şi dorm o jumătate de oră 😛

 

Afişul:

 

 

Iar mâine seară, la întâlnirea bloggerilor vin cu cineva special. Aşa că vă aştept în număr cât mai mare. Cine lipseşte motivat asta este.

 

Cam atât. By!

Acum sunt zdrobită cu totul

Mental, că am dat drumul la TV şi mă întâmpină Sinteza Zilei. Mie nu-mi vine să cred ce se întâmplă în ţara asta. Cum ne batem joc de noi. Dumnezeule. Desigur, nu vreau să comentez. Pentru că nu mai pot. Daţi-ne bomba aia atomică odată să scăpăm.

 

La nivel de alergii. Mda. Le am pe toate. Ca să nu se putea fără. Aşa că tratament şase săptămâni, fără expuneri la soare. Mda. Bine. Demachiant antialergic. Orice produs de machiat sau cosmetic antialergic. Inclusiv parfum. Bine. Bine. Fără roşii. Fără. Fără morcovi. Mă rog. Şi fără nu mai ştiu câta mai lista. Bine. Bine. Cea mai tare fază a fost când doctorul îmi spune ca pe timpul tratamentului să nu mă pensez. „Frate, crezi că-s Mircea Albulescu?”. Bine, zice el în cele din urmă. Dar în ziua în care fac operaţiunea să nu-mi aplic tratamentul. Bine şi aşe.

 

Şi la nivel fizic. Iar aici e mult de spus. Mult. Dar ştiu că aveţi răbdare. Cum nu. Povestea începe cu cea de-a doua profesoară de aerobic: Corina. Corina a apărut săptămâna trecută, pentru că cealaltă nu mai făcea faţă singură toată ziua. S-a băgat în seamă cu mine când am fost să dansez. Cred că era într-o sâmbătă. Ştiu că i-am mormăit ceva şi m-am întrebat apatică: „asta ce se bagă în seamă?”. Bine, azi mă duc la sală pentru că R m-a informat că are două ore sala goală.

Corina şi ea: „Ne-am gândit la ceva pentru tine”. Mno, iar mă întreb asta ce puii mei mai vrea. Dar nu zic nimic, nici măcar nu am zâmbit. M-am uitat aşa ca tâmpa. Bine. R îmi explică: dansez, dar în acelaşi timp fac combinaţii de aerobic. Şi nu numai.

Nu numai? Nu. Corina îmi zice că dacă nu stau dracului dreaptă o să mă doară. Mda, m-a durut. Aşa că îmi pune în mână un extensor elastic. Ştiţi ce e ăla, da? Bine, dacă nu ştiţi sunt convinsă că vă veţi informa. Şi îmi zice: mâinile sus şi după cap. Nu ai voie să te sprijini de umeri. Deci doare. Cu mâinile în poziţia aia şi cu extensorul pe umerii mei, ei da, a trebuit să dansez. La început a fost al dracului de greu, apoi am început să mă obişnuiesc pentru că oricum nu-mi mai simţeam mâinile.

Când a considerat doamna că aş putea sta dreaptă şi fără ajutor a început cu: mişti şoldurile, dar mâinile fac mişcările astea şi astea. Pas în faţă, pas în spate, lateral. Nuuuu, mâinile fac ce ţi-am zis eu. Jesus. Paşi, mişcări, drept, mâini, picioare, abdomen. O, yah, din pură întâmplare îmi ies vreo două mişcări, desigur, din combinaţii, foarte mişto. Ne bucurăm ca tâmpitele, de parcă cine ştie ce făcusem.

Bine, trecem la respiraţie. Trebuie să învăţ să-mi dozez respiraţia. Învăţ. Dansez iar. Mai bine. Mult mai bine. Primi paşi sunt chiar fenomenali. Corina îmi zice să încerc una, alta şi cealaltă. Merge. Funcţionează. Începem să face treabă.

Gata, îmi zice după o oră. Lucrăm abdomenul.

Whay?

Cică nu are pachet de muşchi. Îi zic că de aia am renunţat la atletism că prea eram un pachet de muşchi. Nu vreau. Nu îi pasă, vrea ea. Bine. Bine.

O oră şi jumătate de tortură fizică la propriu. Când să plec cu R la cafea Corina îmi zice că nu pot mânca două ore.

?!?!?! N-am probleme cu dantura, zic eu. N-am fost la dentist.

Nu, clar că nu, dar dacă mănânc acum o să mă fac cât tancul. Îi arăt că am 47,6 kg. Ce mi s-ar putea întâmpla aşa rău? Cât aş putea să mă îngraş? În cele din urmă îmi zice că pot mânca 50 grame de somon afumat. Da, femeia e nebună. Sigur că am mâncat cum şi cât trebuie. Ce mama naiba?

 

Şi de aici ajungem la faptul că până mâine seară târziu voi fi dispărută. Foarte dispărută. Am treabă. Aşa că… faceţi ce vă trece prin cap.

De la liceu la liceu

Da, s-a dus deja vorba în târg că aş mai avea nevoie să mai trec puţin pe la liceu. Că nu degeaba mă târăşte Bogdan după el. O fi zicând omul că mai am şi eu ceva de învăţat. Şi mai am, la drept vorbind.

Ieri am dispărut fără să spun. Pentru că am fost la Şcoala Centrală din Bucureşti. Un liceu de filologie. Nu, nu numai de fete aşa cum fusesem anunţată, dar în marea lor majoritate da. Însă au fost şi băieţi la „dezbatere”.

Uff, la naiba, nu-mi place ceea ce vă voi spune. La Mihai Eminescu chiar dacă puştii nu citeau prea mult, au ştiut să comunice. Să pună întrebări, măcar să se prefacă curioşi. Au spus glume. Ce mai, atmosfera a fost destinsă.

La Şcoala Centrală, dintr-un amfiteatru, trei fete şi un băiat au fost cu adevărat interesaţi. Pe restul am fi putut la fel de bine să-i lăsăm să plece. Ba două dintre fete m-au ţinut chiar şi în pauză şi am făcut schimb de mailuri.

Citesc, scriu, dar nu pot comunica.. explicaţia ne-a dat-o o profesoară: „Ei sunt obişnuiţi să stea să asculte”. Mda, s-a observat. Dacă lui Bogdan nu i-a ieşit, eu nici măcar n-am mai încercat şi aşa îmi era mult prea somn. Fie ce o fi. Vor bine, nu la fel. Nu poţi obliga pe nimeni să te asculte.

Ei, oricum, n-a fost chiar atât de jos, dar de la un liceu de filologie mă aşteptam să fim puşi la zid, întrebaţi, încurcaţi… Nu s-a întâmplat.

Dar văzând Bogdan că nu sunt destul de agitată a zis că mă rezolvă el. Aşa că, mergând spre o doamnă să semnăm un contract, pe o străduţă unde nici să respiri nu mai aveai loc, îl aud pe Bogdan: „N-am unde parca, treci la volan”. Şi omul lasă maşina în mijlocul drumului, iar eu… da, normal, am trecut la volan. Singura apreciere a acestui fapt e maşina în sine care merge super mişto. Nici nu mă aşteptam. Faptul că am dat vreo şapte ture de sens giratoriu n-a fost chiar ceea ce mi-am dorit de la viaţă. Pentru că, fireşte, nici eu n-am găsit loc de parcare. Cel putin cafeaua a fost bună şi localul foarte intim şi drăguţ.

Aşa am aflat şi veştile bune. Dar nu vi le spun. În primul rând că n-am chef şi în al doilea rând pentru că trebuie să văd cu ochii mei.

 

Acum, în lipsă de altceva, voi dansa. Da, da, ar trebui să o faceţi şi voi. Mai alungă din energiile negative şi tensiunile aiurea.

Viaţa ca o tablă de şah

De asta îi place lui Vali Badea şahul, pentru că seamănă cu viaţa. Şi cum să zic eu că nu are dreptate? Pentru că are.

Am aflat unul de celălalt datorită altora, evident. Cum ar fi Ciutacu sau Lilick. Or mai fi fost şi alţi oamenii care ne-au îndemnat să ne băgăm în seamă. Bine, recunosc, eu sunt o lady, Vali şi-a călcat peste orgoliul incomesurabil şi m-a apelat. Şi recunosc, ca de fiecare dată, că am fost destul de reticientă în ceea ce-l priveşte. – Acum iar o să îmi zică două de dulce pe mess, dar asta-i viaţa 😀 – Un puşti anti Băse, am gândit atunci. Aşa şi? Cu ce e el mai special faţă de alţii? – Sigur că nu e un puşti, pentru că mi-a atras atenţia în privinţa asta –

Şi curând am descoperit din online aşa: se crede arogant, neimpresionant, eu chiar sunt dar nu mă laud. Se crede mai inteligent decât media. Nici asta nu m-a impresionat, pentru că na, toţi se cred mai deştepţi decât media. Iar pe net nici nu e aşa dificil să pari astfel. Dar totuşi m-a incitat, pentru că în creierii nopţii – şi vorbim de ore matinale, 3, 4 – aveam discuţii politice. Adică el vorbea. Că eu eram la ora de studiu. Şi până la urmă am zis că „puştiul” s-ar putea să nu se laude şi chiar să aibă o inteligenţă peste medie – probabil de aia tot insistă să-mi arate creierul lui 😀 -.

Aşa că atunci când am auzit că vine la Bucureşti am zis că-i musai să văd cu cine puii mei vorbesc.

Că drumurile vieţii şi norul buclucaş (apropo, încă n-au apărut ochelari de nor?) nu ne-au dat posibilitatea să ne vedem la Bucureşti, nu fu bai. Pentru că, printr-un semn divino-ateist domnului i s-a stricat maşina în Piteşti. Şi aşa am reuşit duminică seara să-l duc la o ciorbă 😛

Ce am constatat? Omul chiar e arogant şi chiar e genial (facem un club al aroganţilor, material am avea). Nu vorbeşte pe lângă. Ştie întotdeauna despre ce vorbeşte. E un pic narcisist. S-ar putea să fie şi mai mult. Şi mi-a făcut o mare onoare 😀 Da, m-a lăsat să-i port, câteva secunde, ochelarii. O să vă întrebaţi şi ce mare lucru? Păi, în primul rând că m-a forţat şi în al doilea rând că el nu îşi dă ochelarii nimănui. Şi ar mai fi şi al treilea. E obsedat de obiectul ăsta. Are vreo sută de perechi şi le ţine cu sfinţenie. Nu, nu are probleme cu vederea, dar v-am zis că-i obsedat 😀 Şi aşa i-am dat autograf, pe ochelari. Nu e ingenios?

Şi pentru că mi s-a părut mie că ar mai merita o cafea, luni, imediat ce m-am eliberat din alte cele, l-am dus la Librăria Mea şi i-am arătat unde se întâlnesc bloggeri piteşteni. Se aude Geocer? Cu ocazia asta Vali a zis că şofez bine, chiar dacă luni eram pe maşină de închiriat cu a cărei frână nu mă puteam obişnui deloc. Dar i-a plăcut lui că nu sunt fricoasă şi că mă bag. Şi încă am fost cuminte că n-am vrut să omor omul prin Piteşti 😛

Concluzia? Peste doi, trei ani Ciutacu se va confrunta cu unul mult mai arogant decât el. La genialitate îi las mai mult, că încă e „puşti”. Dar mai avem unul în devenire. O, Doamne, şi-i place fizica cuantică. Şi recită din Shakespeare în limba lui maternă.

Să mai ziceţi voi că prin românica nu mai sunt şi tineri de valoare. Ba iată că sunt. Cam puţini, dar buni.

Şi aşa m-am ales cu un nou prieten genial 😉

 

UPDATE: La Prwave, cărora le doresc „La mulţi ani şi viaţă lungă!”, a apărut un nou episod din „Inocentul”. Despre asta vă va spune imediat şi Lala.